Are 28 de ani și este șoferiță de camion. „Se conduce ca o mașină mică. Se câștigă mai bine”

Un camion se conduce mult mai ușor decât o mașină mică
”Colegii mei de breaslă, care au în spate ani de șoferie, știu despre ce vorbesc: când esti pe un tir, te simți ca un cowboy pe calul lui. Poate nu vă vine să credeți, dar un camion mare se conduce mult mai ușor decât o mașină mică. Noi, cei pe tir, îi privim mai de sus pe șoferii care conduc mașini mici, suntem cumva regii șoselelor.

Atunci când mă văd la volanul unui tir, ceilalți șoferi mă privesc uimiți. Mi s-a întâmplat, într-o zi, atunci când am oprit la o trecere de pietoni și i-am lăsat pe oameni să treacă, aceștia să mă aplaude. Mă simțeam ca pe podium, a fost o senzație de bucurie.

În această meserie șoferițele sunt apreciate, chiar dacă cei mai mulți colegi de-ai mei nu au școli, nu au facultăți pentru că meseria aceasta nu necesită să ai o asemenea pregătire - sunt binevoitori și știu să respecte o muncă făcută de o femeie. Când am lucrat ca inginer, deși mă aflam printre oamenii cu școală, nu am primit aceeași apreciere și același respect”, spune șoferița.

Am două masterate, dar nu puteam să supraviețuiesc din salariu
”Am absolvit două facultăți, plus alte două mastere, acum țin diplomele în sertar. Am încercat să mă duc pe fiecare palier pe care l-am urmat la facultate, dar sistemul din România nu își dă voie să te dezvolți. Simțeam că mă plafonez în ceea ce fac, salariile erau prea mici, trebuia să fac ceva pentru că nu puteam să supraviețuiesc de la o lună la alta cu salariul pe care îl aveam ca inginer, de exemplu.
Am căutat ceva mai profitabil, pentru a putea să fac ceva cu viața mea. Cu tot regretul îl spun, în România, cu școala nu faci nimic. Nu vreau să influențez pe nimeni, nu vreau ca viitorii absolvenți să fie dezamăgiți de ceea ce spun, dar vor vedea pe pielea loc”, a spus Cătălina Deac.

Cum a ajuns șoferiță de tir
”La 18 ani, am făcut școala de șoferi profesioniști. Apoi, am încercat pe piața muncii din România să-mi găsesc locul și jobul potrivit, dar am eșuat. Mi-am dat seama că am un as în mânecă, dar nu găsisem atunci persoana potrivită. Și tatăl meu e șofer, dar el a zis că îmi va fi mai ușor dacă am făcut școală, dar el nu și-a dat seama că mi-ar fi fost mai greu decât îmi e acum.

Între timp, soarta a făcut să îl întâlnesc pe soțul meu, el are o firmă de transport și mi-a zis: ”Hai să încercăm ceva aici”. Prima cursă a fost palpitantă, am fost de la Baia Mare la București și am fost pe Valea Oltului, cu ditamai camionul. Trebuia să mă concentrez maxim, nu știam drumul prea bine, a fost o nebunie dar îl aveam pe soțul meu care spunea: ”Acum trage dreapta, acum stânga...acum poți să frânezi”. Dar mi-a fost un profesor bun.

Într-o noapte, l-am uimit pe un coleg de pe traseu, care credea că sunt singură. Soțul m-a pus să îi pun câteva întrebări, iar colegul se tot mira: de unde știu eu atâtea lucruri despre camioane, mi-a spus că nu mai întâlnise așa ceva până atunci.

De multe ori, am rămas cu mașina înțepenită în mai multe locuri, alteori mai greșeam drumul și mă trezeam la 100 km distanță de locul unde ar fi trebuit să ajung, dar sunt chestii care se mai întâmplă.

Se întâmplă să îi mai rog uneori pe șoferi și le spun prin stație ”Te rog, lasă-mă să trec” ori ”Du-te mai tare”, iar răspunsul pe care l-am primit a fost: ”Auzi, știi ce? Locul tău este la cratiță”! Este singura replică pe care o primesc și care mă deranjează. Când aud aceste cuvinte, îi asigur că atunci când fac pauză, merg și la cratiță, știu să gătesc!

Mereu îl am pe soțul meu în spate, el este îngerul meu păzitor în situații de criză și îmi e mai ușor. Eu mă gândesc intens la camioane chiar și noaptea, înainte de a adormi. Uneori, mă visez făcând curse. Conducem în mod egal atât eu, cât și soțul meu. Am condus TIR-ul și când eram însărcinată, iar înainte de a naște, când am făcut ultima cursă din Italia în România, mi-am zis: ”Aici, se încheie totul”. Dar mi-am dat seama că nu s-a încheiat” - a povestit șoferița. (hotnews)